Sorin Danciu, intr-un editorial publicat in rubrica destul de nefericit numita “Pamflit” din Jurnalul de Calarasi, marturiseste cititorilor o povata a unui contabil (real sau imaginar?) :
„Sã nu te bucuri, niciodatã, când îţi creşte salariul. Statul va avea, întotdeauna, grijã sã te lucreze în asemenea mãsurã încât prin creşterea preţurilor sã te ducã de unde ai plecat! Abia când scad preþurile, lucrurile pot fi în favoarea ta, deşi nici atunci nu trebuie sã te bucuri foarte tare, pentru cã Statul ia, mereu, dintr-o parte dacã îţi dã din alta!“.
Bine, bine, la urma urmei si salariul este tot un pret – pretul muncii; si niciun pret real din lumea asta nu este si nu poate fi stabilit de stat. Statul poate creea preturi artificiale care sa fie suprapuse preturilor reale si astfel apare penuria cind preturile administrate sint prea mici in raport cu pretul real, dar infloreste o piata la negru sau cind preturile administrate sint prea mari, putini vor isi vor permite sa cumpere si multi vinzatori vor fi tentati sa “tradeze” si sa vinda pe ascuns la un pret mai mic (mai aproape de pretul real).
Ce inca nu au reusit sa inteleaga multi economisti[1] si istorici este ca in comunism, piata libera nu a disparut complet, practica vinzarii “pe sub tejghea”, a reprezentat o manifestare a pietei libere, obligata sa existe in zona infractionalitatii.
In completare fata de editorialul din Jurnalul de Calarasi, adaug doar ca statul nu poate sa “ofere vreun drept” prin lege, mai mult decit poate oferi piata in acel moment. Daca statul va incerca sa creasca salariile prin metoda salariul minim la un nivel de aprox 1mil $ /luna, singura consecinta va fi somajul generalizat sau daca statul va incerca sa reduca preturile bunurilor prin metoda preturilor administrate, consecinta va fi penuria.
Singura posibilitate ca salariile sa creasca si preturile bunurilor de consum sa scada este reprezentata de investitiile de capital. Fiecare loc de munca nou trebuie sa fie mai bine platit pentru a atrage salariatii (de a-i determina sa-si paraseasca vechile locuri de munca si sa lucreze la noua companie), iar preturile bunurilor nu scad decit prin cresterea productivitatii si economii la scara rezultate, bineinteles, in urma investitiilor de capital.
Cel mai bun aliat al muncitorului este capitalul!
______________________________________________________
[1] Exceptia notabila este Adrian Vasilescu care intr-o serie de articole publicate in SFIN, descrie acest fenomen
