Festivităţilor specifice începutului de an şcolar li s-au adăugat, în ultimii ani, diferite greve şi proteste ale sindicatelor din învăţămînt pentru creşterea salariilor. Ceea ce este diferit acum comparativ cu alţi ani este tocmai aceasta dispută, mai mult sau mai puţin argumentată, aparută între unele dintre cele mai importante instituţii ale statului.
Neaplicarea legii salarizării cadrelor didactice votată de Parlament, reprezintă o injustiţie, în timp ce aplicarea aceleiaşi legi va reprezenta cu siguranţă o catastrofă economică prin consecinţele ce decurg din finanţarea suplimentară a bugetului de stat. Alegerea între ceea ce este un drept legal şi ceea ce este posibil economic, pare sa fie o dilemă insurmontabilă. Dar este o falsă dilemă!
Salariile profesorilor nu trebuie stabilite de stat, cu atît mai puţin prin norme juridice. Creşterea în acelaşi moment şi cu aceeaşi pondere a salariilor profesorilor este rezultatul unei concepţii egalitariste, care ignoră diferenţele calitative existente între serviciile prestate de către profesori. Orice salariu just, identic oricarui preţ just, trebuie să fie rezultatul confruntarii cererii şi a ofertei pe o piaţă liberă.
Important este ca pe piaţa educaţiei (educaţia este un serviciu oferit pe o piaţă), beneficiarii (elevi, parinţi, studenţi) să poată selecta şi recompensa acele şcoli care le oferă servicii cît mai apropiate de dorinţele lor. Dar aceasta presupune un sistem de competiţie reală între şcoli, în care clienţii (parinţii, studenţii) recompensează şcolile bune plătind contravaloarea serviciului şi sancţionează şcolile cu o calitate redusă a serviciului prestat (actul didactic) neînscriindu-şi copiii (respectiv neînscriindu-se) la acestea. Condiţia esenţială este privatizarea instituţiilor de învatamînt, iar principala problemă ar fi ca mulţi copii din familiile sărace nu vor avea acces la educaţie, deşi unii vor primi, probabil, burse.
Soluţia a fost oferită de Milton Friedman, prin crearea unui model economic al sistemului de educaţie în care şcolile sînt privatizate, competiţia dintre acestea sporeşte calitatea serviciilor, recompensează profesorii buni şi sancţionează obiectiv orice situaţie aberantă, oferind posibilitatea şi copiilor din familiile sărace să aibă acces la educaţie. Statul continuă să impoziteze cetăţenii pentru educaţie, dar oferă parinţilor vouchere cu care pot plăti educaţia copiilor lor. Superioritatea sistemului este generată de competiţia dintre instituţiile de învăţămînt şi posibilitatea ca fiecare client să-şi aleagă varianta pe care o consideră cea mai potrivită. Şcoli bune înseamnă profesori buni, care pot fi atraşi şi păstraţi doar cu salarii mulţumitoare.
Suedia a introdus acest model, confirmîndu-i superioritatea. Cred că sistemul voucherelor în educaţie este cel mai potrivit în situaţia actuală din România, toate celelalte „reforme” nefiind altceva decît improvizaţii fără consecinţe pozitive, cărora profesorii, dar şi părinţii, au început să li se opună.
Cu siguranţă, mulţi dintre cei implicaţi în sistemul de învăţămînt se vor împotrivi reformării structurale a sistemului de învăţămînt. Dar şi în acest caz, teama de libertate reprezintă, de fapt, teama de responsabilitate; posibilitatea ca veniturile să le fie proporţionale cu satisfacţia pe care o oferă parinţilor, poate fi o variantă inacceptabilă pentru mulţi profesori.
